René Descartes (1596-1650) – Meditaţii despre filosofia primă
Omul este o fiinţă cugetătoare
Dar ce sunt prin urmare? Un lucru ce cugetă. Ce este acesta? Unul ce se îndoieşte, înţelege, afirmă, neagă, voieşte, nu voieşte, totdeodată imaginează şi simte. (…)
Nu sunt eu însumi cel care mă îndoiesc aproape de toate, care totuşi înţelege ceva, care afirm că doar acest lucru este adevărat, tăgăduiesc pe celelalte, doresc să ştiu mai multe, nu vreau să fiu înşelat, imaginez multe lucruri, chiar fără voie, observ de asemenea multe ca şi cum mi-ar veni pe calea simţurilor? (…)
Căci întrucât este cunoscut acum faptul că înseşi corpurile nu le percep în definitiv prin simţuri (…) ci doar prin faptul că sunt înţelese.
Blaise Pascal (1623-1662) – Cugetări
Măreţia omului
Căci, la urma urmei, ce este omul în natură? Nimic în comparaţie cu infinitul, tot în comparaţie cu neantul, un lucru de mijloc între nimic şi tot. El este infinit de îndepărtat de ambele extreme; iar fiinţa lui nu stă mai aproape de nimicnicia din care este scoasă decât de infinitul în care-i înghiţită? (…)
Ce himeră mai este şi acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii?! Judecător al tuturor lucrurilor, imbecil vierme de pământ; depozitar al adevărului; îngrămădire de incertitudine şi de eroare; mărire şi lepădătură a universului. Dacă se laudă, eu îl cobor; de se coboară, îl laud şi-l contrazic mereu până ce reuşeşte să înţeleagă că este un monstru de neînţeles. (…)
Pot concepe un om fără mâini şi fără picioare; l-aş concepe şi fără cap, dacă experienţa nu m-ar învaţa că omul gândeşte cu capul. Deci gândirea este aceea care defineşte omul. Nimeni nu-l poate concepe fără ea. (…)
Omul este aşa de mare, încât măreţia lui reiese şi din aceea că el se ştie nenorocit.
Un copac nu se ştie nenorocit. Este adevărat că, să te vezi nenorocit înseamnă să fii cu adevărat; dar înseamnă şi că eşti mare dacă ştii că eşti nenorocit. Astfel, toate nenorocirile omului dovedesc măreţia sa. Sunt nişte nenorociri de mare senior, de rege deposedat. (…)
Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare. Nu trebuie ca întregul univers să se înarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă în cazul în care universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce-l ucide; pentru că el ştie că moare; iar avantajul pe care universul îl are asupra lui, acest univers nu-l cunoaşte.
Astfel toată măreţia noastră stă în cugetare. De aici trebuie să purcedem, nu de la spaţiu şi de la durată. Să ne silim a cugeta frumos! Iată ideea morală.