Fără îndoială că, încă din antichitate, omul şi-a pus întrebări care vizau originile sau natura sa, sau destinul său, omul devenind astfel „o problemă pentru om” (Gabriel Marcel).
Socrate a făcut primul pas coborând filosofia din cer pe pământ şi aducând-o în căminele noastre” (Cicero) prin orientarea viziunii filosofice spre cunoaşterea omului. Maxima lui Socrate „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” a contribuit la sporirea câmpului reflecţiei filosofice prin includerea problematicii umanului în câmpul de interes al investigaţiei filosofice. De-a lungul istoriei filosofiei, maxima a fost reluată de numeroşi filosofi şi nici măcar astăzi nu şi-a pierdut forţa şi actualitatea.
Omul şi problematica naturii umane reprezintă una dintre problemele cardinale ale filosofiei. Etimologic termenul de natură provine din limba latină, din verbul nascor, a naşte, iar prin natură umană înţelegem ceea ce este comun tuturor oamenilor, în timp ce natura unei persoane poate desemna şi ceea ce singularizează individul de ceilalţi semeni ai săi.
Natura şi locul omului în lume, cunoaşterea, libertatea, dreptatea etc. constituie teme care nu pot fi abordate decât în legătură cu omul. Astfel, filosoful german, Immanuel Kant, pentru a răspunde la întrebarea „Ce este omul?„, a identificat trei mari direcţii care vizau cunoaşterea (Ce pot să ştiu?), morala (Ce trebuie să fac?) şi relaţia cu divinitatea (Ce-mi este îngăduit să sper?). Ultimele trei întrebări se subsumează întrebării Ce este omul?, deoarece „în jurul omului pivotează totul” (C. Noica).
Max Scheler este filosoful care la începutul secolului trecut impune numele de antropologie filosofică pentru preocupările legate de definirea naturii umane deşi termenul de antropologie este folosit încă din 1596 (în limba greacă antropos înseamnă om) şi preocupările referitoare la explicarea naturii umane sunt de o vârstă cu filosofia.
Dacă la început omul era socotit simplă parte a naturii, asemenea tuturor obiectelor (presocraticii), odată cu orientarea cunoaşterii filosofice spre lumea interioară a omului, filosofii au considerat că înţelegerea acestuia poate constitui o cale de acces spre descifrarea secretelor universului. În acest sens, universul a fost caracterizat drept o lume „mută” inconştientă în raport cu omul care, deşi este cea mai slabă, cea mai fragilă fiinţă din cosmos, este şi cea mai nobilă, deoarece este înzestrată cu raţiune, fapt ce îl face conştient de poziţia sa în univers (B. Pascal).