Titu Maiorescu (1840-1917), critic literar şi estetician. Se naşte la Craiova, unde tatăl său, originar din Blaj, era profesor. Face studii în ţară şi le continuă la Viena (1851-1858), ca elev la vestita Academie Theresiană, şcoală cu tradiţie culturală europeană. După absolvirea Academiei Theresiene ca şef de promoţie, pleacă la Berlin, unde frecventează Facultatea de Filozofie şi îşi ia licenţa. La numai 19 ani obţine doctoratul în filozofie (magna cum laudae) la Universitatea din Giessen (Germania). Beneficiind de o bursă, merge la Paris, unde îşi ia o licenţă în litere şi una în drept.
Reîntors în ţară, în 1861, este scurt timp magistrat în Bucureşti, apoi este numit profesor de filozofie la Universitatea din Iaşi. Aici, împreună cu alţi tineri veniţi ca şi el de la studii din străinătate, întemeiază societatea Junimea (1863), care din 1867 va dispune şi de un organ de presă, revista Convorbiri literare.
În aceşti ani Maiorescu declanşează şi o violentă campanie împotriva „direcţiei vechi” în cultură şi literatură. Primul studiu va fi O cercetare critică asupra poeziei noastre populare (1868), Limba română în jurnalele din Austria (1868), În contra direcţiei de azi în cultura română (1868), Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872). Studiile vor fi reunite, în anul 1874, într-o primă ediţie de Critice. Ulterior volumul va fi retipărit, amplificat cu noi articole.
Din 1874 părăseşte definitiv Iaşiul şi se mută la Bucureşti. Ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1874-1876), alcătuieşte un proiect pentru reorganizarea învăţământului rural, se îngrijeşte de mai buna funcţionare a învăţământului politehnic, sprijină publicarea documentelor istorice, hotărăşte restaurarea mănăstirii de la Curtea de Argeş etc.
Reprezentând Partidul Conservator, Maiorescu este deputat în parlament, unde se remarcă prin excepţionalele calităţi oratorice. Numit profesor de logică şi istorie a filozofiei contemporane la Universitatea din Bucureşti (1884), ţine cursuri strălucite şi se bucură de notorietate. Va continua să scrie articole de doctrină literară, între care Literatura română şi străinătatea (1882), Comediile d-lui I.L. Caragiale (1884), Poeţi şi critici (1886). În anul 1889, la moartea lui Eminescu, publică studiul Eminescu şi poeziile lui, în care face cunoscută predicţie despre posteritatea literară a marelui dispărut.
În anii următori este mereu în prim-planul vieţii publice: ministru, pentru a doua oară, al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, ministru de externe, prim-ministru (1912), calitate în care prezidează Conferinţa de pace de la Bucureşti (1913). Se stinge din viaţă în 1917, după ce vreme de mai multe decenii a fost o călăuză, un „spiritus rector” al culturii române.