Sigmund Freud (1856-1939) – Angoasă şi civilizaţie
Fericirea este un ideal nerealizabil
Care sunt intenţiile şi obiectivele vitale trădate de conduita oamenilor, ce cer ei de la viaţă, spre ce tind ei? Nu ne vom înşela nicidecum dacă răspundem: ei aspiră spre fericire, oamenii vor să devină şi să rămână fericiţi.
Aspiraţia aceasta are două faţete, un scop negativ şi unul pozitiv: pe de o parte, evitarea durerii şi a neplăcerii, iar pe de altă parte trăirea unor plăceri intense. Într-un sens mai restrâns, termenul „fericire” semnifică doar faptul că a fost atins cel de al doilea scop. (…)
După cum vedem, pur şi simplu principiul plăcerii este acela care determină scopul vieţii (…); întreaga ordine a universului i se opune; am fi tentaţi să spunem că nu a intrat nicidecum în planul „Creaţiunii” ca omul să fie „fericit”. Ceea ce numim fericire, în sensul cel mai strict al termenului, rezultă dintr-o satisfacţie mai degrabă imediată a nevoilor care au atins o mare tensiune, ceea ce prin natura sa nu este posibil decât sub formă de fenomen episodic. (…) În acelaşi timp, ne este mai puţin dificil să trăim nenorocirea. (…)
Nu-i de mirare dacă, sub presiunea acestor posibilităţi de suferinţă (din partea propriului corp, din partea lumii exterioare şi din raporturile noastre cu ceilalţi oameni – n.n.) omul se străduieşte de obicei să-şi reducă pretenţiile la fericire (…) şi dacă el se consideră fericit şi numai scăpând de nenorocire şi evitând suferinţa; într-un mod foarte general, sarcina de evitare a suferinţei o izgoneşte pe ultimul plan pe aceea de obţinere a plăcerii.
Dacă programul pe care ni-l propune principiul plăcerii şi care constă în a fi fericit nu este realizabil, ne este totuşi permis să nu renunţăm la orice efort destinat să ne apropie de realizarea sa. Ca să ajungem aici, putem adopta căi foarte diferite. (…) Niciun sfat nu este aici valabil pentru toţi, fiecare trebuind să caute prin el însuşi modalitatea prin care să poată deveni fericit.