Roma imperială

Triumful lui Octavianus asupra lui Marcus Antonius la Actium (31 î.Hr.) încheie un secol de crize sociale şi politice în republică. Octavianus a fost cel care a găsit o nouă formulă de organizare a stăpânirii romane, ce acoperea întregul spaţiu mediteranean şi căreia ordinea republicană nu-i mai corespundea. Această nouă formă de stat a fost imperiul.

Istoria de cinci secole a imperiului (27 î.Hr. – 476 d.Hr) cunoaşte două etape: principatul (27 î.Hr. – 284 d.Hr.) şi dominatul (284 – 476). În prima etapă, imperiul păstrează încă instituţii şi forme republicane, în cea de-a doua, statul roman preia idei şi structuri de origine orientală, indispensabile naşterii unei monarhii solide. Trecerea de la principat la monarhia centralizată a fost pregătită de evoluţia evenimentelor din primele trei secole ale imperiului.

Principatul: o monarhie sub decor republican

„Întâi să acţionăm, apoi să filosofăm”, poate fi parafrazat celebrul dicton latin. Programul politic roman s-a limitat la prima parte a dictonului. De aceea, pentru istoric, ideile politice apar cel mai adesea din evenimente şi mai puţin din reflecţiile celor ce au trăit în epoca romană.

Instaurarea imperiului este opera lui Octavianus Augustus, primul împărat roman (27 î.Hr. – 14 d.Hr.). Singur stăpân al Romei, după înlăturarea rivalului sau, Octavianus începe reorganizarea statului în deceniile următoare, la capătul cărora se produce o schimbare profundă în evoluţia lumii romane, ce scapă contemporanilor. În calitate de „prim cetăţean al Romei”, el acumulează întreaga putere politică în stat, sub pretextul restaurării păcii, securităţii şi prosperităţii, după un secol de confruntări şi tulburări politice. Om politic abil, deopotrivă pragmatic şi clarvăzător, el deschide o eră nouă, sub aparenţa consolidării structurilor republicane.

Imperiul roman în anul 117 d.Hr.

Crearea unui orbis romanus

La sfârşitul republicii, stăpânirea romană se limita la ţărmul Mării Mediterane, în jurul căreia gravita aceasta. Italia, Cartagina, Grecia, Macedonia, Dalmaţia, Asia Mică şi coasta siriană, esenţialul cuceririlor republicane, erau regiuni maritime. În acest ansamblu politic, numai Galia şi Hispania făceau excepţie, prin consistenţa lor continentală. După un secol şi jumătate, când Traian (98 – 117) încheia epoca expansiunii romane, imaginea stăpânirii Romei se modificase de o manieră radicală. Roma îşi crease un imperiu universal, o „lume romană” (orbis romanus), ce îngloba importante teritorii continentale, dar în care Mediterana continua să rămână axul edificiului politic.

„Efigii şi copii ale Romei”

În ce constă esenţa civilizaţiei romane, asimilată, în măsură diferită, de supuşii Romei? Ea era o civilizaţie urbană prin excelenţă, al cărei simbol era Roma însăşi. Principatul lui Augustus forma o comunitate de cetăţi, fiecare dintre acestea fiind imaginea, la scară redusă, a cetăţii-mamă. Un autor roman din veacul al II-lea vedea în ele, „mici efigii şi copii ale Romei”.

Veacul „păcii romane”, perioadă de echilibru politic, coincide cu apogeul urbanizării imperiului. Pretutindeni se înalţă oraşe noi sau sunt extinse cele vechi. Ele transpun concepţia Romei, ajunsă la deplina ei maturitate, în materie edilitară.

Roma imperială publicat: 2017-02-28T08:26:36+00:00, actualizat: 2017-02-28T10:02:05+00:00 by Colegiu.info