Relieful Europei
Trepte de relief
Cele mai mici altitudini ale reliefului Europei coboară până la -28 m, în preajma Mării Caspice şi în polderele olandeze şi urcă la 4807 m în Munţii Alpi (vf. Mont Blanc) şi la 5642 m în Munţii Caucaz (vf. Elbrus).
În acest interval altimetric, se disting mai multe trepte de relief dispuse neuniform:
– câmpiile, cu altitudini între -28 şi 200m, deţin cea mai mare pondere din suprafaţa continentului european (57%);
– podişurile, dealurile joase şi câmpiile înalte, cu altitudini între 200 şi 500 m, depăşesc un sfert din suprafaţa continentului (27%);
– podişurile, dealurile şi munţii joşi, cu altitudini de 500 – 1000 m, ocupă 10% din suprafaţa Europei;
– munţii, cu altitudini de peste 1000 m, deţin 6% din suprafaţa continentului.
Pe ansamblu, altitudinile mai mici de 500 m (câmpii, podişuri şi dealuri joase) au o pondere de circa 84% din suprafaţa continentului şi se întind din estul Munţilor Scandinaviei până în vestul Munţilor Ural, din nordul Pirineilor şi al Mării Negre până la ţărmul Oceanului Arctic.
Treapta de peste 500 m este reprezentată de munţi, la care se adaugă podişuri şi dealuri înalte. Munţii apar sub forma unor lanţuri discontinue la periferia continentului, spre nord-est (Munţii Ural) şi spre nord-vest (Munţii Scandinaviei, Munţii Penini). Partea masivă şi mai înaltă o constituie regiunea alpină, ce domină zona sudică şi, parţial, zona centrală a Europei, sub forma unui lanţ muntos sinuos şi a unor culmi sub formă de arcuri. La nord de Munţii Alpi se află o regiune hercinică cu podişuri şi munţi joşi.
Tipuri de relief
Relieful Europei s-a format în moduri variate şi în etape diferite. Varietatea reliefului se reprezintă, după modul de formare, în tipuri genetice distincte:
– relieful continental, ca parte a reliefului planetar creat de factori endogeni şi care reprezintă suportul celorlalte tipuri de relief;
– relieful tectonic, creat prin încreţirea scoarţei terestre (Munţii Alpi, Munţii Carpaţi, Munţii Pirinei etc.);
– relieful structural, marcat prin horsturi şi grabene, precum Valea Rinului, între Munţii Vosgi şi Munţii Pădurea Neagră;
– relieful petrografic, precum peşterile, abrupturile şi defileurile;
– relieful fluviatil, precum văile şi formele adiacente;
– relieful antropic, precum canalele de navigaţie, tunelurile, rambleele etc.
Etape de formare a reliefului
Cele mai vechi uscaturi formate prin cutare, incluse în relieful Europei, au apărut în timpul orogenezei caledonice. Munţii Scandinaviei şi Munţii Scoţiei, alcătuiţi din culmi domoale, rotunjite şi tocite, sunt rezultatul acestei orogeneze.
Orogeneza hercinică a avut ca rezultat formarea unui lanţ montan, astăzi puternic erodat, sub formă de podişuri şi masive, care ocupă o fâşie centrală discontinuă de-a lungul continentului, începând din Peninsula Iberică şi până în Ural.
Orogeneza alpină completează relieful prin munţi înalţi, tineri, aşezaţi în sudul continentului, pe care îl brăzdează, de la Gibraltar până în Caucaz, prin două şiruri, unul nordic şi altul sudic. În cadrul lanţurilor montane ce aparţin sistemului alpin, apar şi regiuni sedimentare mai joase: Câmpia Panonică şi Câmpia Română. Activitatea vulcanică este marcată, în relief, prin cel mai lung lanţ vulcanic stins din Europa, individualizat în spaţiul Carpaţilor româneşti. Vulcanismul actual este prezentat în spaţiul mediteraneean prin numeroşi vulcani activi: Etna, Vezuviu, Stromboli etc.