Elementul dominant al mediului munţilor înalţi este relieful. În condiţiile reliefului înalt de peste 2000 de metri, etajarea climatică este o consecinţă pusă în evidenţă de scăderea presiunii şi a temperaturii aerului.
Calitatea mediului scade odată cu altitudinea şi, de aici, succesiunea mediilor către zona rece a Terrei. Aşa se face că la peste 3000 m altitudine caracterul ostil al mediului este tot mai evident şi impactul antropic este tot mai redus.
Vegetaţia este adaptată la uscăciune, cu ierburi xerofite de pâlcuri de arbuşti cu aspect de semideşert pietros în Podişul Tibet, unde animalul specific este yakul, iar în Munţii Anzi, lama.
De fapt, aşezările umane aflate la cea mai mare altitudine se află la peste 5100 m, în Bolivia, şi la peste 6400 m, în Tibet.
Relieful este un moderator climatic şi determină, odată cu înălţimea, scăderea temperaturii, creşterea cantităţilor de precipitaţii în Podişul Etiopiei, Munţii Kenya, Munţii Adamana, Munţii Ruvenzori, Munţii Tibesti, Munţii Tassilli, Munţii Yemenului şi Podişul Mexicului-Sierra Madre.
În zona temperată, la limita superioară a pădurilor, din cauza asprimii climatului, apare vegetaţia ierboasă şi arbustivă, care încetează la limita îngheţului permanent. În aceste spaţii, în condiţiile climatului nefavorabil din munţii Alpi, Carpaţi, Caucaz, Stâncoşi, Pirinei, Coastei, Anzi (zona temperată), Atlas, Scorpiei, Taurus, impactul antropic este redus şi, ca urmare, organizarea, structura şi funcţionarea mediului sunt mai aproape de starea naturală.
Munţii înalţi şi foarte înalţi, afectaţi de continentalismul excesiv al Asiei Centrale sau al Americii de Nord, sau de climatul prepolar şi polar, în zona rece, formează medii geografice ostile pentru viaţă şi activităţi omeneşti: Munţii Himalaya – Podişul Tibet, Saian, Stanovoi, Cerski şi Kolâma.
Tocmai în spaţiul acestor munţi se înregistrează cele mai joase temperaturi, la Oimeakon şi Verhoiansk, în partea nord-estică a Siberiei.