Latinitatea şi dacismul sunt concepte care desemnează două curente de idei ce străbat cultura şi literatura română.
Latinitatea
Ideea de latinitate începe să fie afirmată la noi de generaţia cronicarilor – secolele al XVI-lea – al XVIII-lea (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), apoi de stolnicul Constantin Cantacuzino şi de Dimitrie Cantemir, atingând apogeul prin reprezentaţii Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior).
Alături de idei valoroase – unitatea şi continuitatea românilor şi combatarea teoriei imigraţioniste, a originii sud-dunărene, necesitatea adoptării alfabetului latin – ei promovează şi evidente exagerări – originea pur romană a poporului şi a limbii, înlăturarea din limbă a tuturor elementelor nelatine (purismul). Împotriva acestor exagerări se vor situa, în primul rând, reprezentanţii Junimii (în special Titu Maiorescu).
Dacismul
Dacismul îşi face simţită prezenţa odată cu interesul romanticilor pentru etnogeneza şi pentru mitologia din spaţiul traco-dac. Se conturează ca un curent de idei, mai mult sau mai puţin unitar, mai ales în perioada interbelică, de multe ori fiind asimilat cu orientarea tradiţionalistă. Cunoaşte câteva puncte de maxim interes, între care apariţia, în 1926, a monumentalei opere a lui Vasile Pârvan, Getica, de referinţă în istoriografie.
Motivaţiile apariţiei şi persistenţei celor două curente
Motivaţiile apariţiei şi persistenţei celor două curente de idei sunt dintre cele mai diverse (politice, psihologice, culturale, economice). Tocmai de aceea ele au, în vreme, un caracter relativ unitar, cu interferenţe, cu reveniri şi deplasări de accent pe una sau pe alta dintre poziţii.
În perioada interbelică mai ales, cele două curente de idei sunt percepute de pe poziţii adesea opuse, aflându-se în confruntare directă; sunt folosite, direct sau indirect, ca suport argumentativ pentru diferite antinomii: tradiţie-modernitate, spirit naţional-cosmopolitism, Orient-Occident.
Cercetările ultimelor decenii aduc în prim-plan noi perspective. Mircea Martin, de exemplu în G. Călinescu şi „complexele” literaturii române se referă la existenţa periferică, începutul continuu, ruralitate, imitaţie, pe care le discută din perspectiva complexelor naţionale faţă de culturile europene. Mircea Muthu, în Balcanismul literar românesc se referă la balcanism, balcanitate, bizantism, orientalism. Alexandru Duţu, în Cultura română şi civilizaţia europeană modernă extinde cercetarea dincolo de domeniul strict literar, analizând raporturile dintre fenomenul naţional şi cel occidental.