Termenul portret desemnează procedeul prin care este realizată descrierea unei persoane, prin trăsăturile exterioare, fizice ale acesteia (portret fizic), prin caracterul ei (portret moral) sau prin trăsăturile fizice şi morale, în acelaşi timp (portret mixt).
Portretul este un tip de descriere şi poate fi conturat şi obţinut printr-o singură imagine a personajului (portret concentrat) sau în desfăşurare, realizat printr-o succesiune de portrete, care se dezvoltă gradat prin acumularea enumerativă de trăsături în construcţii juxtapuse.
Portretul literar realizat de G. Călinescu în Enigma Otiliei se distinge prin tehnica de portretizare de tip clasic şi realist; echilibrul proporţiilor. De remarcat concizia şi expresivitatea termenilor. Personajele au valoare emblematică.
Portretele sunt realizate cu meticulozitate, din perspectiva unui personaj, iar trăsăturile fizice sunt subordonate unei trăsături psihice dominante.
De exemplu, în primul capitol din Enigma Otiliei, imaginea Auricăi este receptată din perspectiva lui Felix şi a doctorului Weissmann.
Elementele care reţin atenţia sunt trăsăturile feţei: ochii bulbucaţi, obrajii prelungi, bărbia în formă de ac, tâmplele dizgraţioase.
„Lipsită de orice atracţie feminină„ (D. Micu), Aurica este tipul fetei bătrâne, invidioase, bârfitoare, o balzaciană verişoară Bette, în căutare permanentă de partide; isterică ori de câte ori aude de fericirea celorlalţi.
Tot de natură balzaciană sunt portretele colective, prezentarea gradelor de rudenie, stabilirea genealogiilor. Semnificative sunt, în acest sens, secvenţele în care ne sunt prezentate rudele lui Stănică Raţiu, o imensă familie al cărei factor de coeziune îl constituie „mentalitatea tribală„ (Dumitru Micu).
Viziunea artistică este predominant auctorială, detaşat obiectivă şi, adeseori, dublată de perspectiva ironică sau afectivă; raportul dintre personaj şi mediu.
Lumea personajelor reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale romanului lui G. Călinescu.