Mircea Eliade – Sacrul şi profanul (Omul religios şi omul areligios)

Mircea Eliade (1907 – 1986) – Sacrul şi profanul

Omul religios şi omul areligios

Omul religios

Oricare ar fi contextul istoric în care se încadrează, homo religiosus crede întotdeauna în existenţa unei realităţi absolute, sacrul, care transcende această lume, unde totuşi se manifestă, sanctificând-o şi făcând-o reală.

Homo religiosus crede că originea vieţii este sacră şi că existenţa umană îşi actualizează toate potenţele în măsura în care este religioasă, adică în măsura în care participă la realitate.

Omul areligios

(…) Nu este greu de văzut ce anume deosebeşte modul de a fi în lume de existenţa unui om areligios. Mai întâi de toate, omul areligios respinge transcendenţa, acceptă relativitatea „realităţii” şi chiar se îndoieşte uneori de sensul existenţei.

Marile culturi ale trecutului au cunoscut şi ele oameni areligioşi, care au existat poate şi la nivelurile arhaice de cultură, deşi nu sunt încă atestaţi de niciun document. Abia societăţile occidentale moderne favorizează manifestarea plenară a omului areligios.

Omul modern areligios îşi asumă o nouă stare existenţială, recunoscându-se doar ca subiect şi agent al Istoriei şi refuzând orice chemare la trascendenţă. (…) Omul se făureşte pe sine şi nu ajunge să se făurească întru totul decât în măsura în care se desacralizează şi desacralizează lumea. Sacrul este prin excelenţă o piedică în calea libertăţii sale. Omul nu va deveni el însuşi decât în clipa în care va fi în întregime demistificat şi nu va fi cu adevărat liber decât după ce-l va fi ucis pe ultimul zeu.

Mircea Eliade - Sacrul şi profanul (Omul religios şi omul areligios)

(…) Acest om areligios descinde însă din homo religiosus şi este, fie că vrea sau nu, opera acestuia, adică s-a constituit datorită unor stări asumate de strămoşii săi, fiind în cele din urmă rezultatul unui proces de desacralizare.

Aşa cum „Natura” este un produs al secularizării treptate a Cosmosului, lucrare a lui Dumnezeu, omul profan este rezultatul unei desacralizări a existenţei umane. Aceasta înseamnă însă că omul areligios s-a constituit, spre deosebire de predecesorul său, străduindu-se să se „golească” de orice urmă de religiozitate şi de semnificaţie transumană. El se recunoaşte pe sine în măsura în care „se eliberează” şi „se purifică” de „superstiţiile” strămoşilor săi. Cu alte cuvinte omul profan, fie că vrea sau nu, mai păstrează încă urme ale comportamentului omului religios, însă golite de orice semnificaţie religioasă.

(…) Aşa cum am mai arătat, omul areligios în stare pură este un fenomen mai degrabă rar, chiar şi în cea mai desacralizată dintre societăţile moderne. Majoritatea celor „fără religie” au încă un comportament religios, chiar dacă nu-şi dau seama.


Mircea Eliade – Sacrul şi profanul (Omul religios şi omul areligios) publicat: 2019-11-20T18:15:33+02:00, actualizat: 2019-11-27T10:09:18+02:00 by Colegiu.info