Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (1850-1889), poet şi prozator. Se naşte la Botoşani ca fiu al căminarului Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi. Este al şaptelea copil dintre cei unsprezece (patru fete şi şapte băieţi). Copilăria şi-o petrece la Ipoteşti.

Din 1858 urmează clasele a III-a şi a IV-a primară la Cernăuţi. În 1860 se înscrie la gimnaziul nemţesc de aici. Nesuportând rigorile disciplinei şcolare, se întoarce la Ipoteşti, apoi merge la Botoşani ca practicant la tribunal, iar după aceea, copist. Este ispitit de reprezentaţiile de teatru ale trupei Fanny Tardini – Al. Vlădicescu de la Cernăuţi şi se angajează ca sufleor; în această calitate însoţeşte actorii într-un turneu prin Transilvania.

Revine, în toamna lui 1865, la Cernăuţi şi locuieşte în casa profesorului Aron Pumnul, de a cărui bibliotecă se îngrijeşte. La moartea acestuia (ianuarie 1866), îi închină oda La mormântul lui Aron Pumnul, publicată în broşura Lăcrămioarele învăţăceilor gimnaziaşti. În luna februarie, acelaşi an, debutează în revista Familia de la Budapesta, cu poezia De-aş vrea. Directorul revistei, Iosif Vulcan, îi schimbă numele din Eminovici, în Eminescu.

Între 1867 şi 1869, părăsind Bucovina, poetul rătăceşte prin Transilvania şi Muntenia, cu trupele de teatru ale lui Iorgu Caragiale şi, mai apoi, a lui Mihail Pascaly. Este sufleor, copist şi, la nevoie, chiar actor. În toamna anului 1869, trece prin Botoşani şi tatăl său îi întrerupe peregrinările, trimiţându-l la studii în Viena. Aici, fără actele necesare (diploma de bacalaureat) prin care să dovedească terminarea liceului, se înscrie ca „audient” la Universitate. Frecventează cursuri de filozofie, limbi romanice, medicină, economie etc.

Se aproprie de cercul Societăţii literare Junimea de la Iaşi, căreia îi trimite câteva poezii (Venere şi Madona, Epigonii, Mortua est!), publicate imediat în revista Convorbiri literare. La Viena se împrieteneşte cu Ioan Slavici; împreună cu acesta organizează marea serbare studenţească de la Putna (1871).

În anul 1872 revine în ţară. La 1 septembrie citeşte în şedinţa Junimii nuvela fantastică Sărmanul Dionis, care stârneşte uimire printre cenaclişti prin caracterul ei neobişnuit. Titu Maiorescu afirmă că este o capodoperă şi textul se publică imediat în Convorbiri literare. Tot Maiorescu îl determină să-şi continue studiile la Berlin, în vederea unei cariere universitare. Cu ajutorul bătrânesc acordat de Junimea stă doi ani la Universitatea din Berlin, unde audiază cursuri de filozofie, istorie, limba sanscrită şi mitologie. Nu îşi încheie studiile şi nu îşi dă doctoratul, aşa cum intenţionase.

Mihai Eminescu

Reîntors la Iaşi (1874), este numit director al Bibliotecii Centrale Universitare, apoi revizor şcolar al judeţelor Vaslui şi Iaşi. Acum îl cunoaşte pe Ion Creangă, învăţător la şcoala primară din Sărărie şi leagă cu aceasta o prietenie durabilă. În aceeaşi perioadă poate fi plasat romanul de dragoste cu Veronica Micle, cea care în timpul studenţiei poetului venise în Viena special să-l cunoască. Paralel cu febrila activitate poetică, Mihai Eminescu devine redactor la Curierul de Iaşi, unde publică în anul 1876, pe lângă articole, două proze: La aniversară şi Cezara. La Convorbiri literare văd lumina tiparului poezii ca: Melancolie, Crăiasa din poveşti, Lacul, Dorinţa, Călin (File din poveste), Strigoii etc.

În toamna anului 1877 pleacă la Bucureşti şi intră în redacţia ziarului conservator Timpul, unde va depune ca redactor, redactor-şef (1880) şi chiar reporter parlamentar o continuă şi conştiincioasă activitate. În această perioadă scrie şi publică, printre altele, Povestea codrului, Singurătate, Rugăciunea unui dac, Revedere, Pe aceeaşi ulicioară… Tot acum definitivează câteva dintre capodoperele sale: Odă (în metru antic), Scrisorile, Glossă şi Luceafărul; pe aceasta din urmă o trimite în 1883 Almanahului Societăţii Academice Social-Literare „România Jună” din Viena. Este ultimul an de creaţie al poetului, pentru că boala îl va împiedica să mai scrie de acum înainte. La sfârşitul anului 1883, îi apare prima ediţie a unui volum de Poezii, prin grija şi cu prefaţa criticului Titu Maiorescu, cel dintâi care a avut intuiţia geniului eminescian.

Restabilit parţial, după tratamentul la un sanatoriu de lângă Viena, poetul trăieşte o lungă şi dureroasă agonie, vreme de şase ani, până la 15 iunie 1889, când se stinge din viaţă.


Mihai Eminescu publicat: 2018-10-25T17:19:52+00:00, actualizat: 2018-10-25T17:27:29+00:00 by Colegiu.info