Lucian Blaga (1895-1961), poet, filozof şi eseist. Se naşte în localitatea Lancrăm, judeţul Alba. Face studii liceale la Braşov, universitare la Sibiu (Facultatea de Teologie) şi Viena (Facultatea de Filozofie) unde în 1920 îşi ia doctoratul.
În 1919 debutează editorial cu o culegere de versuri intitulată Poemele luminii şi cu un volum de notaţii filozofice – Pietre pentru templul meu. În 1921 vede lumina tiparului al doilea volum de versuri – Paşii profetului; în acelaşi an publică prima piesă de teatru, drama Zamolxe.
Din 1926 îmbrăţişează cariera diplomatică, fiind, pe rând, ataşat de presă pe lângă legaţiile României din Varşovia, Praga şi Berna, apoi consilier la Legaţia română de la Viena, ambasador şi ministru plenipotenţiar al României la Lisabona. În 1938 este numit profesor la Universitatea din Cluj, la Catedra de filozofie a culturii, creată special pentru el.
Publică volume de versuri (În marea trecere, Laudă somnului, La cumpăna apelor, La curţile dorului, Nebănuitele trepte) şi mai multe piese de teatru (Tulburarea apelor, Daria, Fapta, Învierea, Meşterul Manole, Cruciada copiilor, Avram Iancu, Arca lui Noe). Scrie, de asemenea, eseuri şi studii filozofice.
Este membru titular al Academiei Române, din 1936 (discursul de recepţie se numeşte Elogiul satului românesc). Este destituit de la catedra universitară din Cluj, după reforma învăţământului din 1948, şi devine cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie din Cluj (1949-1953) şi la secţia de Istorie Literară şi Folclor a Academiei, filiala Cluj (1953-1959).
Face traduceri din Geothe (Faust) şi din Lessing (Nathan înţeleptul), dar nu mai poate publica poezie. Versurile scrise în această perioadă îi apar postum, ca şi romanul autobiografic Luntrea lui Caron, care întregeşte imaginea uneia dintre cele mai complexe personalităţii ale culturii române moderne.