Ion Minulescu (1881-1944), poet, prozator şi dramaturg. Se naşte la Bucureşti, ca fiu al unor negustori. După examenul de bacalaureat, pleacă la Paris, unde petrece cinci ani în atmosfera boemă a cafenelelor literare, familiarizându-se cu literatura simbolistă a epocii.
După întoarcerea în ţară, colaborează la multe reviste literare, publicând poezii, teatru şi traduceri. Este membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români, care îl distinge în anul 1928 cu Premiul Naţional de poezie. Din iniţiativa sa se deschide primul Salon oficial de pictură (1923).
Poezia lui se impune ca un moment important al liricii post-macedonskiene. Primele volume, Romanţe pentru mai târziu (1908) şi De vorbă cu mine însumi (1913), conţin cele mai cunoscute elemente ale recuzitei simboliste: cifre magice, localităţi exotice, dorinţa evaziunii, substantive puse în evidenţă prin majuscule etc.
În multe dintre poezii autorul se dovedeşte a fi un sentimental care suprapune umorul şi ironia peste melancolie. Simbolismul său nu coboară până la marile nelinişti nici în volumele ulterioare, Strofe pentru toată lumea (1930) şi Nu sunt ce par a fi (1936), în care se accentuează nota umoristică.
Proza sa este scrisă cu vervă şi fantezie. Cel mai reuşit roman, Corigent la limba română (1928), este o scriere autobiografică plină de umor şi pitoresc.
Minulescu a intrat impetuos, prin 1906, în lirica ţării, mânuind un vers sonor, muzical, elocvent, uşor de învăţat, plin de nume exotice, un vers frânt, în care cifrele fatidice trei şi şapte reveneau obsedant.