Ion Heliade Rădulescu
Ion Heliade Rădulescu (1802-1872), scriitor, filolog, îndrumător cultural şi literar. Face şcoala grecească, urmată de studii la şcoală românească de la „Sf. Sava”, înfiinţată de Gheorghe Lazăr, al cărui discipol devine. După plecarea lui Lazăr, conduce singur şcoala, până în 1828, când se închide sub ocupaţie rusească. Rod al activităţii de aici publică Gramatica românească (1828), tipărită la Sibiu.
Participă la întemeierea Societăţii literare (1822), scoate Curierul românesc (1829), cel dintâi ziar din Muntenia, căruia îi adăugă Curierul de ambele sexe (1837) în care publică lucrări ale tinerilor scriitori, încurajându-i: Nu e vreme de critică, copii; e vreme de scris; să scrieţi cât veţi putea şi cum veţi putea.
Este autorul unor lucrări originale, traducător neobosit din literatura universală, tipograf şi editor, sprijinitor al teatrului românesc, om politic plin de iniţiativă. În timpul Revoluţiei de la 1848, joacă un rol precumpănitor, redactând faimoasa preclamaţie de la Izlaz şi făcând parte din guvernul provizoriu.
După înfrângerea revoluţiei, pleacă în exil vreme de 11 ani, dar continuă să scrie, în franţuzeşte şi în româneşte. Reîntors în ţară, neconectat la noile realităţi, se singularizează prin scrieri într-o limbă artificială şi se izolează ca om politic. În 1866, este unul dintre membrii întemeietori ai Societăţii Academice Române, devenită apoi Academia Romană. Se stinge din viaţă, uitat şi căzut în dizgraţie.
Mihail Kogălniceanu
Mihail Kogălniceanu (1817-1891), prozator, memorialist, îndrumător cultural şi literar. Se naşte la Iaşi. Studiază în particular în pensioanele franceze din capitala Moldovei, apoi în Franţa şi Germania.
La vârsta de 20 de ani, când se reîntoarce de la studii, este numit aghiotant domnesc şi începe o intensă activitate cultural-literală, cu finalitate politică. Profesor la Academia Mihăileană din Iaşi, ţine memorabilul Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională (1843). Este cel dintâi care adună cronicile moldoveneşti (Letopiseţele Ţării Moldovei) şi le tipăreşte. Într-o a doua ediţie le integrează şi pe cele munteneşti.
În anul 1840 scoate revista Dacia literară, al cărei program este decisiv pentru orientarea literaturii timpului. În 1848 participă la mişcarea revoluţionară de la Iaşi şi trebuie să se refugieze în Bucovina. După începerea războiului Crimeei, simţind momentul favorabil, tipăreşte ziarul Steaua Dunării, care face propagandă pentru unirea Principatelor şi are un mare răsunet în rândul tinerilor. Deputat în Divanul Ad-hoc (1857), domină adunarea prin energia, cultura şi strălucitul talent oratoric.
După înfăptuirea Unirii, este prim-ministru în timpul domniei lui Al. I. Cuza. Ca ministru de externe pledează pentru cauza României la Congresul de la Berlin (1878). În ultima parte a vieţii este ambasador plenipotenţiar la Paris, şi preşedinte al Academiei Române.