Încălzirea climatică
Schimbările climei sunt determinate de factori interni naturali: în interiorul sistemului climatic, interacţiunile dintre componentele acestuia; factorii externi naturali: oscilaţia energiei, emisia de soare, erupţiile vulcanice, dinamica cosmică; şi externi antropogeni, rezultaţi din activităţile umane. Asemenea factori acţionează simultan, iar separarea lor este foarte dificilă.
Temperatura medie globală a crescut cu 0,6°C în perioada 1860-2000, fiind mai evidentă în America de Nord, zona ecuatorială şi Asia (0,4-0,8°C).
Precipitaţiile au crescut cu 5-10% la latitudinile medii şi mari din emisfera nordică şi au scăzut cu 3% în regiunile subtropicale (uscat). Chiar şi precipitaţiile intense au crescut ca frecvenţă cu 2-4%, însă perceperea acestor schimbări poate fi pusă pe seama variaţiilor interdecenale şi multidecenale.
Corelarea acestor aspecte cu prezenţa mărită a unor poluanţi este acceptată aproape unanim.
Efectele încălzirii globale sunt numeroase şi dezastruoase pentru capitalul natural şi nu numai.
Efectele directe sunt: ridicarea nivelului planetar prin topirea calotelor glaciare, furtuni violente, iar indirect aceasta vor conduce la salinizarea apelor potabile, alterarea culturilor agricole, a vegetaţiei, a habitatelor, inundarea zonelor de coastă.
Topirea calotelor glaciare şi a gheţarilor montani
Gheţarii continentali, ce au grosimi variabile între 500 şi 3000 m, prezintă fenomene evidente de micşorare a suprafeţei şi a volumului acestora. Chiar şi durata acoperirii cu gheaţă pe râuri şi lacuri a scăzut cu două săptămâni la latitudinile mijlocii şi înalte din emisfera nordică.
Pentru Oceanul Arctic, datele arată o subţiere a banchizei polare de la 2 m în anul 1860 la 1 m în 2001, iar volumul total al gheţii s-a redus cu 50% în ultimii 50 de ani.
Groenlanda, cu o suprafaţă de 2,2 mil. km2, are o balanţă deficitară a circuitului apei, deoarece se constată că regiunile muntoase din partea nordică acumulează cantităţi mai mari de gheaţă, iar partea munţilor joşi din sud, pierderi. În total, bilanţul acestei insule arată o pierdere netă de 51 mld. m3/an.
Pe continentul antarctic, aparent situaţia este mai stabilă, deşi observaţiile efectuate de echipajele din SUA şi Marea Britanie au demonstrat o pierdere de 7000 km2 pentru ultimii 50 de ani şi peste 3000 km2 în ultimul an, pe fondul creşterii temperaturii din regiune cu 2,5°C.
Gheţarii montani au aceeaşi tendinţă. În Munţii Alpi, unde s-au restrâns cu 50% faţă de 1850, Stâncoşi, Himalaya, Anzi, Kilimanjaro, se preconizează dispariţia acestora în următorii 30 de ani.