Immanuel Kant (1724-1804) – Bazele metafizicii moravurilor
Imperativul categoric
A face bine, pe cât e cu putinţă, este datorie. Sunt însă, unii oameni a căror fire înclină într-o asemenea măsură către simpatie, încât fără niciun alt motiv al vanităţii sau al unui interes egoist, ei încearcă o mulţumire adâncă atunci când au putinţa să răspândească în jurul lor bucurie şi se bucură de fericirea altora întrucât ea este opera lor. Eu însă susţin că, într-un asemenea caz, acţiunea acestor oameni, oricât de lăudabilă ar fi ea, de conforma datoriei, este total lipsită de orice valoare morală adevărată (…) căci maximei îi lipseşte valoarea morală pe care o au numai acţiunile împlinite nu din înclinaţie, ci din datorie.
(…) datoria este necesitatea de a îndeplini o acţiune din respect pentru lege. (…)
Deci, valoarea morală a acţiunii nu constă în efectul scontat de pe urma ei şi nici în vreun principiu al acţiunii care trebuie să-şi împrumute mobilul său de efectul scontat.
(…) Prin urmare, numai reprezentarea legii în sine însăşi care evident nu poate avea loc decât într-o fiinţă raţională şi întrucât această reprezentare şi nu efectul scontat este principalul determinant al voinţei, numai ea poate constitui acel bun atât de preţios pe care-l numim bun moral. (…)
Reprezentarea unui principiu obiectiv, întrucât el este o constrângere pentru voinţă, se numeşte comandament al raţiunii, iar formulat fiind, acest comandament este un IMPERATIV.
Toate imperativele se exprimă prin verbul trebuie şi arată prin acesta raportarea unei legi obiective a raţiunii la o voinţă care, dat fiind natura ei subiectivă, nu e determinată de această lege în mod necesar (o constrângere). (…)
Toate imperativele ordonă în două feluri: ipotetic sau categoric. Imperativele ipotetice exprimă necesitatea practică a unei acţiuni posibile, considerată ca mijloc pentru obţinerea unui lucru dorit (sau care este posibil să fie dorit). Imperativele categorice vor fi acelea care reprezintă o acţiune ca fiind obiectiv necesară prin ea însăşi, independent de orice alt scop. (…)
Atunci când acţiunea este bună numai ca mijloc pentru obţinerea unul alt lucru, imperativul este ipotetic. Dacă acţiunea este reprezentată ca bună în ea însăşi, prin urmare necesară într-o voinţă conformă în sine raţiunii, atunci imperativul ca principiu determinat este categoric.
(…) Aşadar, există numai un singur imperativ categoric şi anume acesta: acţionează întotdeauna conform unei asemenea maxime care să poată deveni, în acelaşi timp, o lege universală.