Cu slabe ecouri în Ţara Românească şi Moldova, unde contactul cu ideile iluministe s-a produs prin filiera franceză sau grecească, Iluminismul apusean îşi găseşte în Transilvania o coordonată specifică.
Burghezia românească de aici, nemulţumită de lipsa drepturilor sociale şi politice ale românilor transilvăneni, supuşi stăpânirii Imperiului Austriac, îşi exprimă doleanţele într-un memoriu intitulat Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae, prin care cerea recunoaşterea românilor din Transilvania ca naţiune egală în drepturi cu celelalte.
Aceasta cerinţă privind egalitatea în drepturi îşi are originea într-un proces istoric anterior, prin care românii transilvăneni (dominaţi de o nobilime maghiară) au început să fie treptat identificaţi cu o populaţie lipsită de drepturi politice.
Începuturile acestei discriminări se află în prevederile pactului politic intitulat Unio trium nationum (Uniunea celor trei naţiuni), încheiat între nobilii saşi şi secui (Nobiles, Saxones, Siculi), în care termenul „natio” are sensul juridic medieval de grupare cu drepturi politice.
Alături de saşi şi secui, cea de-a treia „natio” reprezentată de nobili desemna deopotrivă nobilimea maghiară şi română. Sensul iniţial de „natio” a fost însă treptat înlocuit cu cel etnic al termenului, acela de „naţiune”. Ca urmare, „Nobiles” devine sinonim cu „maghiari„, ajungându-se astfel să fie recunoscute trei naţiuni cu drepturi politice (ungurii, saşii şi secuii).
Românii, cea mai veche şi numeroasă naţiune a principatului Transilvaniei, ajung să fie lipsiţi de drepturi politice, să fie consideraţi toleraţi, iar religia ortodoxă să nu fie recunoscută de constituţia ţării.
În condiţiile acestui context istoric, idealul iluminist occidental al „Cetăţii universului” este abandonat şi remodelat în sensul unei doctrine cu un pronunţat caracter naţional.