Habitatul uman
Habitatul uman reprezintă ansamblul teritoriului amenajat în care omul locuieşte şi îşi desfăşoară activităţile vitale, economice şi sociale. În sensul său cel mai larg, este sinonim cu oicumena.
Prin dimensiuni, natura şi specificul activităţilor desfăşurate, se diferenţiază două tipuri principale: habitat rural şi habitat urban.
Habitatul rural
Sinonim cu aşezarea rurală, în sensul larg al termenului, habitatul rural rezultă din intercondiţionarea unor componente teritoriale şi sociale:
– vatra, locul în care sunt concentrate locuinţele şi construcţiile aferente (depozite, adăposturi pentru bunuri şi animale etc.), precum şi clădirile semnificative din punct de vedere comunitar (biserica, primăria, şcoala) sau utilitar (prăvăliile etc.).
– locul de muncă sau „ţarina”, teritoriu ce aparţine unei aşezări, având de regulă o varietate de utilizări (arabil, păşuni şi fâneţe, vii, livezi, păduri etc.); aici îşi desfăşoară populaţia aşezării activitatea de bază, legată în principal de agricultură; există însă şi sate ai căror locuitori se ocupă preponderent cu pescuitul, mineritul, exploatarea forestieră, sau combină aceste activităţi.
– populaţia (colectivitatea persoanelor care trăiesc în aşezarea respectivă), componentă a multiple aspecte cantitative şi calitative. Există o mare diversitate de habitate rurale, care s-au individualizat în funcţie de factorii fizico-geografici, istorici, sociali, economici, culturali etc.
În foarte multe cazuri, habitatul rural a reprezentat – şi continuă să fie – baza constituirii habitatului urban.
Habitatul urban
Sinonim cu oraşul, în sensul generic al termenului, habitatul urban rezultă, ca şi cel rural, din prezenţa şi intercondiţionarea unor componente teritoriale şi sociale, dar se deosebeşte de acesta prin calitatea dotărilor tehnico-edilitare şi prin funcţiile socio-economice importante.
Ca urmare, atât ca aspect, cât şi ca activităţi desfăşurate şi mod de viaţă, habitatul urban se deosebeşte foarte mult de habitatul rural. Un alt element diferenţiator este acela că locul de muncă îl reprezintă, în proporţie covârşitoare, chiar oraşul propriu-zis, fiind, aşadar, încorporat organic în teritoriul acestuia.
Elementele constitutive de bază ale habitatului urban sunt:
– populaţia, mult mai numeroasă şi mai diversificată din punct de vedere etnic, religios, profesional etc., decât în sate.
– intravilanul, perimetrul construit, similar, din punct de vedere al conţinutului, vetrei satului.
– extravilanul, zona înconjurătoare, aflată în administraţia oraşului, unde se află unele obiective economice, turistice, terenuri agricole etc.
Oraşele se înscriu în spaţiu printr-o multitudine de funcţii economice, sociale şi politico-administrative, care fac să graviteze în jurul lor un anumit teritoriu, mai mult sau mai puţin întins, în raport cu forţa şi influenţa oraşului în domeniile amintite.
Deşi în general este apreciat drept expresia cea mai concludentă a civilizaţiei universale, oraşul, mai ales cel contemporan, generează şi efecte negative, cum sunt mizeria şi delicvenţa întâlnite în cartierele sărace, poluarea, fenomenul de înstrăinare a oamenilor etc.
Datorită unei multitudini de factori (fizico-geografici, economici, sociali, demografici, culturali etc.) există o extrem de mare diversitate de habitate urbane, chiar mai accentuată decât în cazul habitatelor rurale.