Genomica
Astăzi noţiunea de genom s-a extins de la materialul nuclear eucariot la aparatul genetic al organitelor celulare (genomul mitocondrial, genomul cloroplastic) precum şi la cromozomii procariotelor şi virusurilor. Cu studiul genomurilor se ocupă genomica.
Genomica este ştiinţa care se ocupă cu dezvoltarea şi aplicarea noilor tehnici şi proceduri de cartare, secvenţiere şi analiză computerizată în studierea genomurilor integrale ale organismelor.
Genomica are trei ramuri distincte
a. Genomica structurală: se ocupă cu cartarea genetică, cartarea fizică şi secvenţierea de genomuri integrale;
b. Genomica funcţională: studiază funcţiile genelor şi a secvenţelor necodificatoare la nivelul întregului genom;
c. Genomica comparată: se ocupă cu studii comparative privind organizarea genomurilor diferitelor specii pentru cunoaşterea funcţiilor fiecărui genom şi a proceselor evolutive pe care le-au suferit genomurile.
Metode şi tehnici de studiu
Tehnicile de prelucrare şi analizare a acizilor nucleici şi a altor biomolecule au numeroase aplicaţii şi sunt de mare viitor. Ele sunt foarte complexe şi de aceea ne limităm la o prezentare a principiillor pe care se bazează câteva dintre ele.
Tehnologia ADN-ului recombinat
Această tehnologie grupează tehnicile care permit sinteza chimică a genelor sau izolarea genelor unor organisme, urmată de inserţia (transferul) acestora în genomul unor celule aparţinând altei specii.
Sinteza genelor
Dacă se cunoaşte succesiunea de aminoacizi dintr-o proteină, se poate realiza, pe baza codului genetic, sinteza de ARNm corespunzător, iar apoi sinteza genei respective (ADN). Pe această cale se poate produce gena pentru orice proteină.
Izolarea genelor unor organisme
Pentru aceasta se utilizează enzime endonucleaze de restricţie extrase de la diferite specii de bacterii unde au fost indentificate peste 150 de asemenea enzime. Fiecare dintre ele recunoaşte o anumită secvenţă de nucleotide din molecula de ADN.
Transfersul genelor de la o specie la alta
Sinteza unor gene sau izolarea unei gene reprezintă indiscutabil o victorie pe plan ştiinţific, dar ea rămâne fără ecou practic, dacă gena nu este introdusă într-o celulă unde să funcţioneze. Gena străină funcţionează numai dacă este integrată în materialul genetic al „celulei gazdă”. În general celulele au mijloace care să recunoască şi să distrugă ADN străin cu ajutorul unor enzime de restricţie.
Deci pentru a transfera o genă, trebuie găsită o cale pentru a „înşela” vigilenţa celulei ţintă. Acest aspect se poate obţine asociind gena cu un vector. Vectorul este o structură genetică pe care celula o recunoaşte şi o acceptă, un fel de „cal troian”. Plasmidele şi virusurile îndeplinesc acestă condiţie şi de aceea sunt folosite ca vectori.