Aureliu Augustin (354-430) – Confesiuni
Omul interior şi omul exterior
Şi omul vrea să Te laude pe Tine, el, care nu este decât o părticică a creaţiei Tale; el, omul, care îşi poartă în lume condiţia de muritor şi îşi duce cu el mărturia păcatului său, dar şi dovada că Tu, o, Dumnezeule, stai împotriva celor mândri; şi totuşi, el, omul acesta nu-i decât o particică a creaţiei Tale, vrea să Te laude pe Tine. (…)
Şi m-am îndreptat către mine însumi şi mi-am zis: „tu, cine eşti?” Şi am răspuns „Omul”. Şi iată trupul, iată şi sufletul din mine, amândouă îmi sunt la îndemână, unul în afară şi altul înlăuntrul meu.
Care anume dintre acestea este cel în care ar trebui să-L caut eu pe Dumnezeul meu, Cel pe care îl căutasem prin intermediul trupului, de la pământ până la cer, adică până acolo am reuşit să-mi trimit drept crainici razele ochilor mei?
Or, poate este mai bun ceea ce se află înăuntrul meu; deoarece lui îi aduceau veşti toţi crainicii trupeşti, ca unui stăpân şi ca unui judecător, despre răspunsurile cerului şi ale pământului şi ale tuturor celor care sunt în el şi care zic: „nu suntem noi Dumnezeu, dar El este Cel Care ne-a făcut.” Omul lăuntric le-a cunoscut pe acestea prin intermediul celui exterior. Iar eu, omul interior, le-am cunoscut eu, sufletul prin simţurile trupului meu. (…)
Aş vrea ca oamenii să cugete adânc la următoarele trei chestiuni în ele însele, chiar dacă toate trei sunt foarte diferite de acea Treime. (…) Ei bine, acestea trei sunt: a fi, a cunoaşte şi a voi. Căci eu exist, ştiu şi voiesc. Eu sunt cel care ştie şi vrea; şi ştiu că exist şi voiesc; şi vreau să exist şi să ştiu.
Aşadar, în aceste trei stări ale fiinţei să încerce să vadă cel care este în stare, cât de inseparabilă este viaţa, deşi există şi într-un mod separat o singură viaţă, o singură minte şi o singură fiinţă. (…)
Vedem că faţa pământului se împodobeşte cu animale terestre şi că omul, care a fost zidit după chipul şi după asemănarea Ta, este pus mai presus decât toate vieţuitoarele lipsite de raţiune, prin însuşi chipul şi prin însăşi asemănarea lui cu Tine, adică prin puterea raţiunii şi a inteligenţei lui; şi că aşa cum în sufletul omului există ceva care domină prin puterea sa de chibzuinţă şi, de asemenea, altceva care se supune şi ascultă (…).