Jean-Paul Sartre (1905-1980) – Fiinţa şi neantul. Eseu de ontologie fenomenologică
Libertate şi responsabilitate absolută
Pentru realitatea umană, a fi înseamnă a se alege pe sine: nimic din ceea ce poate să primească sau să accepte nu-i vine din afară, nici din interior. Ea este în întregime abandonată, fără niciun fel de sprijin, intolerabilei necesităţi de a deveni fiinţă până în cel mai mic detaliu. În felul acesta, libertatea nu înseamnă un a fi: ea este un a fi al omului, adică neantul său în a fi.
Consecinţa esenţială este că omul este condamnat să fie liber. (…) Este, deci, absurd să ai de gând să te plângi, de vreme ce nimic străin nu a decis în legătură cu ceea ce simţim, cu ceea ce trăim sau cu ceea ce suntem. Această responsabilitate absolută nu este, de atfel, acceptare: ea este simpla revendicare logică a consecinţelor libertăţii noastre: ceea ce mi se întâmplă, mi se întâmplă prin mine şi eu n-aş putea nici să mă mâhnesc, nici să mă revolt, nici să mă resemnez.
De altfel, tot ceea ce mi se întâmplă este al meu; trebuie să înţeleg prin asta, mai întâi, că eu sunt întotdeauna în calitate de om, la înălţimea a ceea ce mi se întâmplă, căci ceea ce i se întâmplă unui om datorită altor oameni şi datorită lui însuşi nu ar putea fi decât uman.
Cele mai cumplite situaţii de război, cele mai rele torturi nu creează vreo stare de lucruri inumană. Nu există situaţie inumană; doar prin frică, fugă şi prin recursul la conduitele magice, voi putea decide eu în legătură cu inumanul; dar această decizie este umană şi-i voi purta întreaga responsabilitate; dar, în plus, situaţia este a mea pentru că ea este imaginea liberei mele alegeri de mine însumi şi tot ce îmi prezintă ea este al meu, în sensul că mă reprezintă şi mă simbolizează. (…)
Astfel, nu există accidente într-o viaţă; un eveniment social care izbucneşte brusc şi mă antrenează nu vine din afară; dacă sunt mobilizat într-un război, acest război este războiul meu, el este după imaginea mea şi îl merit. Îl merit, mai întâi, pentru că aş putea întotdeauna să mă sustrag lui, prin sinucidere sau dezertare (…) n-am avut nicio scuză, căci, aşa cum am mai spus şi repetat (…), specificul realităţii umane este că ea este fără scuză. (…)
Astfel, total liber, indiscernabil de perioada căreia am ales să-i fiu sensul, la fel de profund responsabil de război ca şi cum l-aş fi declarat eu însumi, neputând trăi nimic fără a-l integra situaţiei mele (…)