Intestinul subţire
Fiind cel mai lung segment al tubului digestiv, intestinul subţire are un traseu foarte sinuos în cavitatea abdominală.
Prima porţiune, duodenul, este ancorată de organele vecine iar restul este liber şi are numeroase îndoituri (anse).
Lungimea intestinului subţire este adaptată la natura hranei. La carnivore el este mai scurt, iar la fitofage este foarte lung deoarece ţesuturile vegetale se digeră mult mai lent decât cele animale. La omnivore lungimea intestinului este medie.
Cea mai interesantă structură din peretele intestinului subţire este mucoasa. De câte ori se pune problema ca o arie cât mai mare să încapă într-un volum cât mai mic, natura o rezolvă în acelaşi mod: prin pliere.
Eficienţa absorbţiei (funcţie importantă a intestinului) depinde de suprafaţa mucoasei.
Aceasta are trei modalităţi de pliere:
a) pliuri mari (valvule conivente)
b) denivelări numite vilozităţi intestinale, în formă de deget
c) microvilozităţi la polul apical al celulelor intestinale.
Vilozităţile au înălţime de 0,5-1 mm. Sunt perfect echipate pentru funcţia de absorbţie: au în interior o bogată reţea de capilare sanguine şi un vas limfatic central, pentru prelucrarea substanţelor absorbite.
În profunzimea mucoasei se află glande microscopice care produc suc intestinal.
Intestinul gros
La trecerea dinspre intestinul subţire spre cel gros se află un sfincter şi o valvulă, dispozitiv care nu permite conţinutului să treacă decât într-o singură direcţie.
Sub ea este o porţiune în formă de fund de sac numită cecum. La cal şi la iepure, cecumul este foarte voluminos. La om este redus şi are o prelungire subţire – apendicele.
Deasupra valvulei începe colonul – partea cu cea mai mare lungime.
În apropierea anusului este o porţiune mai bogată în ţesut muscular numit rect.
Intestinele sunt suspendate de peretele abdominal prin nişte pliuri subţiri ale peritoneului (popular se numeşte „prapor”) prin care trec vasele de sânge.