Genetica
Genetica este ştiinţa eredităţii şi a variabilităţii – laturi inseparabile ale proceselor vieţii.
Ereditatea
Ereditatea este proprietatea fundamentală a vieţuitoarelor care asigură transmiterea cu fidelitate a trăsăturilor morfologice, fiziologice, de comportament, adică a caracterelor ereditare, de la părinţi la descendenţi.
Ereditatea are astfel un caracter stabilizator, care asigură legătura organică dintre generaţii.
Variabilitatea
Variabilitatea este formă de manifestare a diversităţii lumii vii. Este proprietatea urmaşilor de a se deosebi de părinţi cât şi de fraţi, astfel încât fiecare individ este un unicat.
Gregor Mendel – Teoria factorilor ereditari
Meritul lui Mendel a fost introducerea noţiunii de factor ereditar – un corpuscul de natură materială localizat în nucleul celular. Mendel a analizat statistic rezultatele încrucişărilor, determinând cu precizie frecvenţa cu care apar diferitele tipuri de caracteristici, nu numai în prima generaţie filială ci şi în a doua şi a treia generaţie.
Mendel a descoperit deosebirea dintre structura genetică a organismelor, numită ulterior genotip şi înfăţişarea organismelor, numită ulterior fenotip (rezultatul interacţiunii dintre genotip şi mediul de viaţă).
Studiul modului cum se comportă la descendenţă hibrizii rezultaţi în urma monohibridării şi dihibridării l-a condus pe Mendel la formularea teoriei factorilor ereditari descoperind legile eredităţii:
1. Legea purităţii gameţilor
Gameţii sunt totdeauna puri din punct de vedere genetic indiferent că provin din indivizi heterozigoţi sau homozigoţi deoarece conţin numai unul din factorii ereditari pereche.
2. Legea segregării independente a perechilor de caractere
Prin combinarea probabilistică a gameţilor indivizilor din prima generaţie F1, apare în generaţia a doua F2 fenomenul segregării caracterelor. Conform acestei legi fiecare pereche de factori ereditari segregă independent de alte perechi de factori ereditari. Raportul de segregare în F2 este de 3D:1r pentru fiecare pereche de factori ereditari iar, în cazul a două perechi de caractere raportul de segregare este de 9:3:3:1 (dihibridare).
Mendel devine astfel fondatorul geneticii ca ştiinţă, iar anul 1865 – anul publicării rezultatelor experienţelor sale reprezintă anul apariţiei uneia dintre cele mai tinere şi fascinante ştiinţe.
Contemporanii nu l-au înţeles pe Mendel. Când acesta a murit, a fost onorat pentru funcţiile sale sociale, dar ignorat pentru opera sa. În anul 1900 trei mari cercetători – botanişti europeni: Hugo de Vries, Carl Correns şi Erich Tschermak, în urma unor experienţe efectuate independent unul de altul, uimiţi de regularitatea matematică a apariţiei unor caractere la urmaşi, s-au grăbit să-şi publice rezultatele. Impecabilele lor lucrări nu mai constituiau priorităţi, ci doar confirmarea cercetărilor efectuate cu aproape 35 de ani în urmă de Gregor Mendel.