Dadaism
Dadaism – curent ce se încadrează în avangarda artistică europeană, iniţiat de un grup de tineri boemi refugiaţi în Elveţia în anii Primului Război Mondial.
Se „naşte” în februarie 1916, în Cabaretul Voltaire din Zurich şi se remarcă prin manifestările de teribilism anarhic, recitaluri absurde de anti-poezie, expoziţii de colaje, farse scandaloase menite să ultragieze gândirea comună.
Sufletul mişcării a fost poetul român Tristan Tzara. Printre adepţi se mai numără şi francezii Andre Breton, Paul Eluard, Lois Aragon, care ulterior vor migra spre suprarealism. Mişcarea se destramă către sfârşitul anului 1922.
Suprarealism
Suprarealism – termenul, folosit întâia oară de poetul francez Guillaume Appollinaire, este format din supra şi realitate (fr. surrealisme) şi denumeşte o mişcare literar-artistică ale cărei prime manifestări datează de la începutul anilor ’20.
Tineri poeţi, precum Andre Breton, Paul Eluard, Benjamin Peret, Louis Aragon, încurajaţi de nonconformismul dadaismului, dar şi de personalitatea unor mari precursori revoltaţi al literaturii moderne, precum Rimbaud, Lautreamont şi Alfred Jarry, se grupează iniţial în jurul revistei Litterature şi organizează spectacole-provocări la Paris.
Odată cu ruptura de mişcarea dadaistă şi sub influenţa psihanalizei lui Freud, suprarealiştii vor deveni interesaţi de inconştient, de vis, de automatismul psihic pur pe care le opun formelor artistice sclerozate, instituţionalizate ale culturii.
În anul 1924, Breton publică primul Manifest al suprarealismului. Gruparea se măreşte prin aderarea unor pictori precum Max Ernst, Salvador Dali, Giorgio de Chirico şi Francis Picabia.
În România, suprarealismul este promovat cu precădere de artiştii grupaţi în jurul revistelor Punct, Urmuz, Alge, Unu.
Pe plan artistic, suprarealismul propune o tehnică a surprizei prin sabotarea universului imagistic şi metaforic, „hazard obiectiv”, „delir metodic”, exploatarea fenomenelor onirice, „scriere automată”, iar în pictură, metoda „paranoică-critică” a lui Salvador Dali.