Costache Negruzzi (1808-1868) – prozator, poet şi dramaturg. Se naşte la Trifeştii-Vechi, judeţul Iaşi, într-o familie din rândul micii boierimi. Învaţă, cu profesori particulari, greaca şi franceza. Deprinde slovele româneşti de unul singur, după cartea lui Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, episod mărturisit în scrierea sa Cum am învăţat româneşte.
În 1821, datorită tulburărilor produse de mişcarea eteristă, se refugiază împreună cu familia în Basarabia, la Chişinău. Aici îl întâlneşte pe Aleksandr Puşkin, mare poet rus, aflat în surghiun. Acest contact îl marchează şi contribuie la trezirea dorinţei de a scrie.
Reîntors la Iaşi, începe o carieră administrativă, consonantă cu temperamentul sau cumpănit şi rezervat. Publică în revista Dacia literară (1840) nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul, capodopera sa, operă de referinţă pentru nuvelistica românească.
Împreună cu Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu este codirector, între 1840 şi 1842, al Teatrului Naţional din Iaşi.
Fire conservatoare, nu se implică alături de prietenii săi moldoveni, în Revoluţia de la 1848, considerând că aşezarea vieţii naţionale trebuie făcută printr-o evoluţie organică.
În anul 1857 editează volumul Păcatele tinereţelor (o selecţie a scrierilor sale de până atunci), structurat în patru părţi: Amintiri din juneţe, Fragmente istorice, Neghină şi pălămidă, Negru pe alb – Scrisori la un prieten.
Bolnav, scrie tot mai puţin în ultimii ani ai vieţii. În 1867 este ales membru al Societăţii Academice Române.