Necesitatea virtuţii
În aspiraţiile sale, omul are nevoie de virtute, pentru că este măsură şi echilibru.
Îndemnul la virtute ar putea părea o reală constrângere sau un apel la mediocritate. În realitate, virtuţile amplifică şi valorifică existenţa omului, descoperindu-i adevărata sa demnitate.
Virtutatea nu se primeşte de-a gata, ci se desprinde printr-un efort conştient. Exercitarea virtuţii însoţeşte întreaga viaţă a omului.
Dacă patimile – ca boli ale sufletului – aduc dezechilibru, virtuţile reprezintă starea de sănătate a sufletului, de normalitate. Dezrădăcinarea patimilor se realizează prin lucrarea virtuţilor, după cuvântul Sf. Apostol Pavel: Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele.
Deprinderea virtuţilor
Care este fundamentul virtuţilor? Binele. Însă Binele nu este o idee, un concept, ci o persoană – Dumnezeu. Să reţinem cuvântul Sf. Marcu Ascetul: Dumnezeu este începutul, mijlocul şi sfârşitul oricărui bine.
Cum participă omul la deprinderea virtuţilor? Prin voinţă şi disponibilitate, iar puterea şi statornicia vin prin harul lui Dumnezeu. Astfel, lucrarea virtuţilor este o conlucrare între sufletul omului şi harul divin.
Virtuţile nu sunt un scop în sine, ci mijloace prin care omul se apropie de Dumnezeu, cunoscând iubirea sa cea negrăită (Sf. Maxim Mărturisitorul).
Virtuţile creştine
Credinţa, nădejdea şi iubirea sunt virtuţile fundamentale în creştinism constituind reperele experienţei duhovniceşti.
Cele trei virtuţi se unesc şi se completează reciproc, căci nu poţi avea credinţă fără iubire, aşa cum nu poţi iubi fără nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.