Icoana – Model sfinţitor în viaţa Bisericii
Sfânta Scriptură şi istoria Bisericii oferă numeroase modele de urmat, adevărate icoane sfinţite prin viaţa trăită şi care se cer asumate şi urmate în lumea de azi.
Vechiul Testament ne prezintă pe Avraam, Moise, Ilie ca adevăraţi vizionari care L-au contemplat pe Dumnezeu.
În Faptele Apostolilor, primul martir creştin, Sf. Arhidiacon Ştefan, vede în clipa martirajului său cerurile deschizându-se şi pe Hristos şezând de-a dreapta Tatălui.
Apostul Luca este considerat primul iconar creştin. Tradiţia Bisericii spune că el a pictat pentru prima dată icoane în care apar Maica Domnului şi Mântuitorul Hristos. Pentru a desluşi taina icoanei, se cere o rugăciune specială faţă de Sfântul Evanghelist Luca.
Icoana este o mărturie a prezenţei sfântului şi un îndemn pentru fiecare credincios de a urma modul de viaţă a persoanei reprezentate pe calea dobândirii sfinţeniei.
Sf. Ioan Damaschinul precizează: „Când gândurile mă tulbură şi nu mă pot bucura de citit, mă duc la biserică (…) Vederea îmi este fermecată şi-mi poartă sufletul spre lauda lui Dumnezeu. Mă gândesc la bărbăţia martirului (…) inima lui mă înflăcărează (…) cad cu faţa la pământ pentru a-L slăvi şi a-L ruga pe Dumnezeu, avându-l ca mijlocitor pe martir”.
Icoana şi tabloul religios
Icoana se deosebeşte de un tablou religios.
Arta iconografică depăşeşte planul emotiv şi cultural care se manifestă prin sensibilitate şi o anumită estetică.
Icoana nu îl afirmă pe autor, ca în cazul unui tablou artistic. Iconarul se pierde în spatele unei Tradiţii care îl reprezintă.
Totodată, icoana se diferenţiază de o sculptură, deoarece, prin caracterul ei bidimensional, se deschide infinit către realitatea dumnezeiască, acesta fiind adevăratul ei suport. De aici şi legătura între icoană şi rugăciune.
Icoana dezvăluie o prezenţă divină constituind o descoperire a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.
Realitatea icoanei nu se epuizează în materia din care a fost realizată. Valoarea ei este dată tocmai de participarea la slava lui Dumnezeu.