George Bacovia, poet de esenţă tragică

În Istoria literaturii contemporane, E. Lovinescu a sesizat cel dintâi prezenţa în poezia lui G. Bacovia a unui univers liric distinct, ce „se bucură de rarul privilegiu al originalităţii„, o „atmosferă bacoviană„, „un spaţiu poetic”, „de copleşitoare dezolare„, peste care pluteşte „o deplină dezorganizare sufletească prin obsesia morţii şi neantului” şi, îndeosebi, „o descompunere a fiinţei organice în mişcări silnice şi halucinante.”

Acuitatea senzorială

Asemenea lui Lucian Blaga, George Bacovia dezvăluie o reală aptitudine de mânuire a unor idei filosofice. El percepe făptură umană şi viaţa ei inviduală la confluenţa materiei cu existenţa universală, în care omul este o minusculă „frunză de lut” (Belşug).

Prin structura sa psihică, G. Bacovia a adăugat poeziei sale un element inconfundabil: acuitatea senzorială de excepţie.

Detaşarea de lume

Omul matur se retrage în singurătate şi indiferenţă afectivă, cu dezinteres faţă de relaţiile sociale şi interumane, reîntorcându-se asupra propriei lumi lăuntrice.

Singurătatea este receptată tot mai apăsat. (Rar)
Pe ţărmul mării, foşnetul valurilor reliefează mai acut singurătatea. (La ţărm)

Oriunde, singurătatea autentică se reduce la tăcere: „Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu ştie nimeni. / Ascuns în pivniţa adâncă fără a spune un cuvânt / Singur să fumez neştiut de nimeni / Altfel, e greu pe pământ. ” (Poemă finală)

Plumb - George Bacovia

Claustrofobia

Exprimată în diferite grade de intensitate, teama de spaţii închise este prezentă în multe creaţii lirice bacoviene. Poema Belşug, de exemplu, surprinde spaima trăită în vreme ce locutorul se îndreaptă crispat spre vremelnicul său loc de muncă.

În poezia lui G. Bacovia, interiorul locuinţei se transformă într-un coşmar perpetuu: „Odaia mea mă înspăimântă” (Singur).

Indiferent de anotimp, poetul cutreieră străzile oraşului: „Plângeam şi rătăceam pe stradă / În noaptea vastă şi senină” (Fanfara). Imagini similare se ivesc în cele mai diverse poezii: Plumb de iarnă, Amurg, Pălind, Nocturnă, Spre toamnă, Sonet.

Decadentism

Curent literar artistic de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, care opune realităţii o lume a stărilor de spirit subiective, considerată ca singura autentică.

Expresie a unor manifestări de extrem rafinament, ale scrisului unor autori dintr-o literatură ajunsă la faza de maturitate crepusculară (ingenios, complicat, savant, plin de nuanţe şi căutări).

Obsesia morţii

Sfârşitul biologic reprezintă aspectul perisabil al existenţei şi constituie una dintre temele esenţiale ale literaturii.

În anotimpul autumnal, fiinţa umană trăieşte sentimente contradictorii. Moartea vegetalului îi aminteşte sfârşitul inevitabil. (Pastel, Regret, Trec zile). Alteori moartea este percepută ca un proces de erodare generală a materiei organice (Cuptor). Moartea se iveşte şi din spaţiul cosmic, astfel încât universul întreg pare străbătut de semnele sfârşitului potenţial (Singur).

George Bacovia este întâiul poet român ce percepe agresivitatea anotimpurilor.

„Frunza de lut” a fiinţei umane se întoarce spre pământul din care a fost plămădită, după ce rătăceşte pe un sol ars, lipsit de vegetaţie, pârjolit de un cataclism provocat de cauze neştiute (Negru, Amurg de iarnă).


George Bacovia, poet de esenţă tragică publicat: 2017-11-28T11:49:38+00:00, actualizat: 2017-11-28T11:58:25+00:00 by Colegiu.info