Dicţionar literar [Psalmul, Versul liber]

Psalmul

Ca terminologie, cuvântul psalm are două accepţii, între care există elementele comune, dar şi diferenţe semnificative.

1. Psalm = imn

Iniţial, cuvântul psalm (gr. psalmos – „imn”) desemna pe fiecare dintre cele 150 de imnuri-rugăciune (la care se adaugă şi un al 151-lea psalm, Psalmul necanonic) cuprinse în Vechiul testament. Deşi sunt compuşi de autori diferiţi din Antichitatea ebraică, pe parcursul unui mileniu (cca. 1400-450 î.H.), psalmii biblici sunt atribuiţi, prin tradiţie, regelui poet şi profet David.

Aceste compoziţii – rostite cu acompaniament muzical – se caracterizează printr-o mare varietate a temelor. Monologuri adresate lui Dumnezeu, psalmii sunt fie imnuri de slavă şi de veneraţie, fie rugăciuni sau cântece de recunoştinţă, de implorare, de regret sau de umilinţă.

Universul emoţional al psalmilor este divers: dor, durere, suferinţă, supărare, nostalgie, îndoială, deznădejde, interogaţie, imputare, umilinţă, revoltă, căinţă, rugăciune, speranţă, implorare, regăsire, bucurie, jubilaţie, extaz etc. Capodopere ale literaturii religioase ebraice antice, psalmii au fost preluaţi de biserica creştină, devenind astfel texte importante pentru ritualul bisericesc.

2. psalm = specie lirică

În cultura modernă, prin referire la poezia originală, cultă, cuvântul psalm desemnează o specie lirică, având o accentuată factură filozofică. Din perspectivă pronunţat sau aparent religioasă, psalmii abordează teme şi motivele poetice existenţiale, plecând de la psalmii biblici.

Versul liber

Versul

Versul este un rând dintr-o poezie, în organizarea căruia sunt respectate anumite reguli (rimă, ritm, măsură, cezură). În poezia tradiţionala apar aceleaşi finaluri de vers (rimele), aceleaşi picioare metrice, acelaşi poziţii ale accentelor, aceeaşi măsură metrică (versuri cu lungimi egale).

Versul liber

În versul liber regulile cu privire la rimă, ritm, măsură sunt aplicate după voie.

Anticipat de Grigore Alexandrescu în fabulele sale, versul liber este cultivat de poeţii simbolişti, care contestă monotonia ritmică a poeziei tradiţionale. Ceea ce urmăresc ei este renunţarea nu la ritmul în sine, ci la ritmul rezultat din aplicarea consecventă a unor formule metrice repetitive.

Experienţa simbolistă în ceea ce priveşte versul liber a fost continuată de modernişti. Aceştia se delimitează de convenţia ca în poezie fiecare vers să înceapă cu majusculă, chiar dacă acesta nu constituie o unitate sintactică, adică o propoziţie sau o frază.

Partizanii versului liber, nesupunându-se acestei convenţii, scriu versurile în maniera prozei: întrebuinţează majuscula numai în debutul propoziţiilor şi frazelor, iar începutul versurilor îl scriu cu litera mică, având convingerea că, în acest fel, eliberate de regulile prozodice tradiţionale, ele exprimă mai viu fluxul ideilor şi stărilor afective.