Credinţa – temeiul vieţii spirituale
Virtutea credinţei reprezintă punctul de sprijin al tuturor virtuţilor.
Credinţa nu înseamnă doar acceptarea unei învăţături sau a unor norme, ci asumarea unei atitudini creştine de viaţă. Tot ceea ce face omul în viaţă poartă pecetea credinţei.
Credinţa nu presupune anularea raţiunii, ci dimpotrivă, o iluminare a ei. Prin credinţă, raţiunea primeşte sensuri noi, câştigând seninătate şi realism.
Harul Sfântului Duh oferă celui care crede putere şi statornicie, credinţa devenind convingere.
Credinţa nu poate fi o povară, căci Dumnezeu nu impune omului obligaţia de a crede.
Credinţa şi faptele bune
Credinţa se mărturiseşte prin faptele bune, care sunt rodul şi dovada evidentă a acesteia: Căci credinţa fără fapte este moartă.
Prin iubire, credinţa se concretizează în fapte bune şi nu se reduce la o dimensiune teoretică, abstractă, fără nici o legătură cu viaţa cotidiană.
Discreţia însoţeşte totdeauna împlinirea faptelor bune, ferindu-l pe om de mândrie.
Nădejdea
Prin nădejde, omul depăşeşte sfera acestei lumi, convins fiind că va trăi bucuria comuniunii cu Dumnezeu în împărăţia veşnică.
Pentru omul care nădăjduieşte, aşteptările nu ţin doar de lumea materială, căci ar fi prea puţin.
Iubirea
Cea mai înaltă dintre virtuţi, iubirea este adevărata filosofie a vieţii.
Dumnezeu Însuşi este iubire şi numai pe calea iubirii va reuşi omul să-L cunoască.