Coroziunea chimică
Coroziunea chimică este produsă prin acţiunea gazelor uscate sau a soluţiilor ce nu conduc curentul electric (soluţii cu neelectroliţi) asupra suprafeţei metalelor. Astfel, la temperaturi mai înalte, gaze ca: oxigenul (O2), dioxidul de sulf (SO2), hidrogenul sulfurat (H2S), clorul (Cl2), acidul clorhidric gazos (HCl), dioxidul de carbon (CO2) provoacă degradarea aparatelor şi a pieselor cu care vin în contract, în urma reacţiilor chimice ce au loc între agentul coroziv şi metal.
Multe metale, sub acţiunea oxigenului din aer, chiar la temperatura obişnuită, se acoperă cu o peliculă foarte subţire formată din oxidul sau alţi compuşi ai metalului respectiv.
Grosimea peliculei depinde de natura metalului, de natura mediului, de temperatură etc. Când pelicula nu este groasă, nu se dizolvă în mediu agresiv şi are o bună aderenţă la suprafaţa metalului, protejează restul metalului de coroziune. O astfel de peliculă protectoare formează metalele: Al, Zn, Mg, Co, Ni, Cr.
Spre deosebire de aceste metale, fierul formează, prin oxidare, o peliculă groasă, cu slabă aderenţă, care nu are acţiune protectoare pentru restul metalului. Dacă fierul este cufundat pentru scurt timp în acid azotic concentrat, se formează la suprafaţa lui o peliculă de oxizi care asigură o mai bună protecţie a metalului (pasivarea metalului).
Coroziunea chimică nu este însoţită de apariţia unor curenţi electrici locali.
Coroziunea electrochimică
Coroziunea electrochimică se datorează proceselor electrochimice ce au loc la interfaţa metal – soluţie, atunci când metalele vin în contact cu soluţii bune conductoare de electricitate (soluţii de electroliţi).
Ori de câte ori sunt prezente două metale diferite sau un metal care conţine impurităţi, se creează diferenţe de potenţial care pot dirija curenţii electrici locali. La contactul cu soluţia corozivă, atomii metalici de la suprafaţă cedează electroni (se oxidează) şi trec în soluţie ca ioni pozitivi.