Charles Baudelaire
Charles Baudelaire (1821-1867), poet, estetician, critic literar şi de artă francez. Considerat precursor al poeziei moderne alături de Novalis şi de E.A. Poe.
Ca poet, se situează la confluenţa a trei curente literare: romantism, parnasianism, simbolism. Volumul de poeme Les Fleurs du Mal (1857,1861, Florile raului) este considerat o sursă a simbolismului şi una dintre sursele majore ale sensibilităţii poetice a secolului XX; se ilustrează, într-un registru senzorial bogat, sublimat în faimoasele „corespunderi”, conştiinţa damnării sau tragismul condiţiei umane moderne, oscilând între spleen şi ideal. Poemele din volum poartă amprenta poeziei moderne, prin: depersonalizarea liricii, timpul crepuscular, estetica urâtului, creştinismul în ruină, idealitatea goală, magia limbajului, fantezia creativă, lumea citadină.
Estetică baudelairiană – afirmarea autonomiei artei, accentuarea rolului intelectual în actul de creaţie, integrarea grotescului în conceptul de frumos – impune o nouă viziune asupra fenomenului poetic. Baudelaire fixează ca obiect al artei domeniul impalpabilului şi al imaginarului, iar principiul imitaţiei, al mimesisului, este pentru prima dată violent contestat.
Baudelaire atribuie poetului capacitatea de a stăpâni tainele universului prin analogie, simbol şi corespondenţe, viitoarele principii ale simbolismului. Trăsături ale esteticii simboliste se prefigurează în sonetul Corespunderi (1840) de Charles Baudelaire.
Paul Verlaine
Paul Verlaine (1844-1896), poet şi prozator francez, unul dintre promotorii liricii franceze moderne, reprezentant prestigios al simbolismului european. Este privit de simboliştii francezi ca şef al curentului.
A avut o viaţă boemă, de „poet blestemat”, ce contrastează în planul creaţiei cu aspiraţia spre puritate şi candoare. Versurile de început (Poeme saturniene, 1866), cu reminiscent din parnasieni şi din Baudelaire, afirmă tonul său inegalabil prin viziunea dramatică asupra lumii, prin înclinaţia către melancolie, prin căutarea armoniilor.
Verlaine cultivă o lirică a sentimentelor intime, a variatelor stări sufleteşti, într-o atmosferă crepusculară şi vagă. Sunt versuri care se sustrag retoricii, de o armonie muzicală sugestivă, aşa cum o demonstrează volumele sale: Romanţe fără cuvinte (1874), considerat cel mai valoros, Înţelepciune (1881), Odinioară şi altădată (1885), Iubire (1888), Liturghii intime (1892), Elegii (1893) etc.
El afirmă că arta înseamnă a fi absolut tu însuţi şi formulează, în versurile celebre din Arta poetică (1885), notele caracteristice ale esteticii simbolismului: Muzică înainte de toate; Suceşte gâtul elocinţei; Nuanţă, nicidecum Culoare.