Avangarda literară
Noţiunea de avangardă literară indică o schimbare profundă în modul de a concepe şi de a structura obiectul literaturii.
Avangarda impune definitiv o altă atitudine faţă de actul scriiturii, invocându-se prin aceasta o ruptură violentă la toate nivelurile:
– răsturnarea şi reconsiderarea tradiţiei
– contestarea gustului dominant al epocilor anterioare
– negarea structurilor formale şi ale manifestărilor estetice
– modificarea arbitrară a raporturilor dintre emitentul de text şi referentul-destinatar.
Avangardismul românesc – Climat, colaboratori
Contextul cultural românesc de la început de secol s-a arătat apt să recepteze reprezentările avangardiste din alte ţări, dovedind mobilitatea şi adaptabilitatea rapidă la solicitările revoluţionare din literatură.
Semne ale unei asemenea participări la efervescenţa literară novatoare a epocii se pot descoperi începând cu anul 1912.
Adolescenţii S. Samyro (pe numele adevărat Samuel Rosenstock), inventatorul dadaismului, cunoscut sub numele Tristan Tzara, I. Iovanaki (el însuşi poet important sub numele de Ion Vinea, adevăratul promotor al avangardismului românesc) şi Marcel Iancu (arhitect şi pictor, prezent împreună cu Tzara la insurecţia de la Zurich) editează revista Simbolul, unde militează prin recenzii şi desene pentru arta modernă.
Tristan Tzara şi Marcel Iancu vor găsi peste puţin timp un teren mai bun de afirmare a acestor idei la Zürich, unde organizează, la 14 iulie 1916, primul spectacol DADA şi pun astfel bazele cunoscutei mişcări dadaiste.
Prin Tristan Tzara, literatura română confirma avangardismul programatic al unui Urmuz, trecând cu succes în fruntea avangardei europene.
La începutul celui de-al treilea deceniu, pe plan internaţional, negativismului extrem al dadaismului i se vor opune constructivismul (un nou curent ce ia amploare în Germania) şi expresionismul, care va ridica poezia românească la nivelul cel mai înalt, prin L. Blaga şi G. Bacovia, solicitând-o astfel să participe la toate înnoirile epocii.