Aristotel – Etica nicomahică (Binele, scop final)

Aristotel (384-322 î.H.) – Etica nicomahică

Binele, scop final

Orice artă şi orice doctrină, tot aşa orice acţiune şi orice hotărâre pare a râvni un bine: de aceea nimerit s-a spus că binele este ceva râvnit de toate. Dar vedem o deosebire a scopurilor. (…)

Binele ar avea două înţelesuri: unul ar fi bine în sine, celălalt ar fi un bine întemeiat pe binele în sine. Să despărţim acuma binele în sine de ceea ce-i util şi să vedem, dacă e numit după o singură idee. Ce însuşire trebuie să aibă spre a fi bine în sine? Să fie aceea că e dorit şi pentru sine, numai cum e cugetarea, vederea, anumite bucurii şi onoruri?

Căci, chiar dacă dorim aceste lucruri de dragul altui lucru, totuşi le putem socoti că aparţinând binelui în sine. Sau n-ar fi nimic altceva decât numai ideea? În acest caz ea ar fi de prisos ca prototip. Dacă însă şi lucrurile amintite ar fi bune în sine, conceptul bunătăţii trebuie să se ivească în toate în chip univoc, tot aşa ca şi conceptul alb în zăpadă sau în albul de plumb. (…)

Binele deci nu este nimic comun, ceva ce ar cădea sub o idee (…)

Cum scopurile sunt fără îndoială numeroase şi cum multe din ele nu le vrem decât de dragul altor scopuri, e limpede că nu toate sunt scopuri finale, pe când doar binele cel mai înalt trebuie să fie un scop final şi ceva desăvârşit. Dacă există deci numai un scop final, atunci trebuie să fie cel căutat, iar dacă mai multe, acela dintre ele care e scop final în înţelesul cel mai înalt. Ca scop final în înţeles mai înalt considerăm ceea ce e dorit pentru sine faţă de ceea ce e râvnit pentru altceva cât şi pentru sine, prin urmare ca scop final absolut şi ca absolut desăvârşit e considerat ceea ce totdeauna e voit pentru sine şi niciodată pentru altceva.

Aristotel - Etica nicomahică (Binele, scop final)

O astfel de însuşire pare să aibă însă înainte de toate fericirea. Pe ea o vrem întotdeauna pentru sine, niciodată pentru altceva, pe când onoarea, plăcerea, inteligentă şi orice virtute le vrem ce-i drept şi pentru sine (căci deşi n-am avea nimic de la ele, totuşi aceste lucruri le-am dori), totuşi le mai vrem şi de dragul fericirii, convinşi fiind că vom deveni chiar prin ele părtaşi la fericire. Fericirea însă nimeni nu o vrea de dragul acelor bunuri şi, în general, de dragul niciunui alt lucru.

(…) binele uman este activitatea sufletului potrivită cu virtutea, iar dacă există mai multe virtuţi: activitatea potrivită cu cea mai bună şi mai perfectă virtute.



Aristotel – Etica nicomahică (Binele, scop final) publicat: 2020-02-17T16:07:45+02:00, actualizat: 2020-02-17T16:07:45+02:00 by Colegiu.info